Uneori, când trecem cu maşina prin unele locuri aglomerate din Bucureşti, mi-e greu să înţeleg cum de m-am adaptat. Aveam carnet de vreo şapte ani, dar nu condusesem nici măcar şapte ore, aşa că a şofa într-un oraş atât de aglomerat mi se părea o aventură extrem de riscantă, dacă nu chiar imposibilă.

Chiar şi înainte de a afla că mama ta este însărcinată, ne gândeam serios la ideea de a avea maşina noastră. Drumurile către serviciu deveniseră o adevărată problemă. Aglomeraţie, mirosuri, intimitate violată. Efectiv ne săturaserăm, aşa că, imediat ce a apărut sarcina, am trecut la acţiune. Am căutat pe internet şi am dat la telefoane până când ne-am oprit la una nemţească, nou-nouţă, albă şi „rea”, cum avea să spună o mătuşică de-a ta. Sigur că nu aveam bani pentru aşa ceva, dar după cum o să afli şi tu când te faci mare, băncile sunt cel mai bun prieten al românului în nevoie. Aşa că un credit bancar ne-a făcut datori pentru patru ani, dar ne-a şi adus în faţa porţii maşinuţa.

Cum habar n-aveam de condus, crede-mă că nici nu mai ştiam cum se schimbă vitezele, am căutat să deprind din nou teoria şi am ieşit cu doi prieteni, cu maşinile lor. De două ori câte două ore. După care mi-am luat inima-n dinţi (a ţipat ea un pic, dar i-a trecut) şi am ieşit cu nemţeasca în trafic. Să vezi nebunie: prima dată, am zis să fie ceva dur, aşa că am pornit la drum pe seară. Se lăsase întunericul, iar noi, adică eu, pilotul, şi mama ta, copilotul, încercam să strunim cei 60 de cai. Putere. Pentru că nu mă acomodasem cu pedalele, motorul a murit de câteva ori, inclusiv în intersecţia de la Universitate. M-a înjurat inclusiv un italian care se grăbea spre vreo bambina.

În fine, ieşirea respectivă m-a călit, iar ulterior a fost din ce în ce mai bine. Am învăţat şi de unde se aprinde faza scurtă, cum se spală parbrizul sau cum este bine să mă comport când cozile de maşini seamănă cu nişte spaghete bine încârligate în jurul liniilor de tramvai. Acum e bine, dar, cum îi spuneam şi mamei tale, aş încerca până când îmi cade tot părul din cap să fac teleportarea aplicabilă în locul şofatului în Bucureşti. Am ajuns amândoi la concluzia că n-am nicio şansă în sensul ăsta, aşa că ţin bine mâinile pe volan şi pe schimbătorul de viteze.

Am stat în picioare vreo două minute, cât să mă încălzesc şi să mi se mărească ochii. Mama ta se întinsese pe spate şi îşi descoperise burtica, iar doamna doctor, după ce a scurs nişte gel transparent dintr-un tub, a început să „te caute”. Mă uitam la monitor nedumerit, încercând să-mi dau seama dacă am eu vreo problemă de vedere sau pur şi simplu nu trebuia să disting mare lucru.

După cele două minute de încălzire, mi-am tras un scaun şi mi-am spus că poate aşa trebuie să fie, că de fapt la ecografia asta morfologică toţi văd acelaşi lucru, adică nimic distinct. Aparatul acela ca o lanternă înfundată se plimba pe burtică, iar pe monitor apăreau nişte pete albe, negre şi gri. Forme neconcludente se mişcau, dar nu-mi dădeam seama despre ce era vorba. Arătau ca nişte pete de ulei într-un pahar cu apă. Pe de altă parte, doamna doctor, spre mirarea mea, continua să dicteze parametri, să vorbească despre cerebel şi inimă. Unde sunt, domle? Eram chiar intrigat.

Totul până când a spus SEXUL: MASCULIN. Habar n-am de unde şi-a dat seama de treaba asta, deşi am o vagă bănuială despre ce putea să observe la tine. Apoi, chiar mama ta mi-a confirmat că a văzut acelaşi lucru… aşa că e clar: eşti băiat, nu mai există nicio îndoială. Şi eu m-am gândit imediat: wow, am un băieţel, un băieţel, am un băieţel, un băieţel, şi parcă abia atunci mi se adusese la cunoştinţă că voi fi tătic, aşa eram de impresionat. Totuşi, să nu-ţi imaginezi că am sărit din scaun. Nu. Mi-am încrucişat braţele la piept şi am făcut ochii şi mai mari, pentru că în scurt timp mi-am dat seama că aparatul binevoieşte să ni te arate în toată splendoarea.

Ţi-am văzut năsucul şi ochişorii, capul şi mâinile. Parcă dormeai, ca un copil cuminte ce eşti, cu palmele împreunate sub cap, numai că nu aveai nicio pernă cu tine. Nu este om care să rămână neimpresionat de o astfel de imagine. Plus că stăteai şi cu picioarele în dreptul capului. Normal, că dacă te-ai fi întins, ai fi ieşit din burtică. Oricum, mi s-a părut că stăteai chiar confortabil acolo, la căldură. Şi bătăile inimii… Un fel de zgomote subacvatice, ca şi cum ai veni din lumea lui Moby Dick.

Eşti o minune, efectiv o minune care creşte. Din nimic, Dumnezeu te ridică şi te pregăteşte pentru lume. Ţi s-au măsurat organele interne şi membrele. Totul, îţi dai seama, în spatele unor acronime şi cifre pe care mama ta le studiază cu atenţie, chiar dacă în proporţie de 99 la sută sunt în limite normale. Un singur element este puţin peste ce ar trebui să fie, şi anume un încăpăţânat de IR, neimportant în contextul general. Pentru că tu eşti contextul, sănătos şi în creştere. Deocamdată ai 517 grame şi eşti în cea de-a 22-a săptămână de viaţă. Keep growing!

Mai sunt două zile până la ecografia morfologică. Mămica ta e foarte nerăbdătoare şi, îţi dai seama, e de înţeles, după ce te-a purtat cu ea mai bine de cinci luni şi după ce ai început să loveşti (apropo, să ştii că nici prin gând nu-mi trece să te las să te apuci de box când te faci mare), e normal să-şi dorească să te vadă. Am înţeles că o să te putem urmări pe un ecran în timp ce doctorul o să-şi plimbe un fel de mouse pe burtica mamei tale, iar „şoricelul” respectiv o să-ţi măsoare organele interne şi parametrii vitali.

Peste două zile o să te văd pentru prima dată. Nu ştiu cum faci, dar reuşeşti să te fereşti de mine. Hai că mişcă, îmi spune mama ta. Vin!… Şi când pun şi eu mâna să te simt, nu mai clinteşti nici măcar degetul mic. Sau poate că-l clinteşti, dar oricum nu am cum să-mi dau seama.

Nu-mi pari pretenţios sau mofturos. Cu excepţia unei pofte acceptabile pentru bomboane gumate Sugus, mămica nu m-a „îngrijorat”. Chiar dacă, trebuie să-ţi spun, în primele zile de după vestea cu sarcina, ţi-a fost poftă de salată de vinete. Nu-mi dau seama dacă tu ai fost „împricinatul”, pentru că nu aveai decât câţiva milimetri pe atunci, dar salata de vinete trebuia să vină. Din nefericire, nu se găsea nicăieri. Tot Bulevardul Ştefan cel Mare era în criză de salată de vinete, de parcă domnitorul însuşi ar fi avut de dus o ultimă luptă cu otomanii pofticioşi după vinete şi, pentru a fi sigur de victorie, a luat hotărârea de a goli magazinele de salată. Nici măcar la Obor nu am găsit, deşi am întrebat şi la raionul cu peşti sau la sectorul cu brânză.

Asta a fost la început. Am luat momentul respectiv ca pe ceva îngrijorător. Mă gândeam la ce pofte ar putea să mai apară şi nu mă vedeam prea bine în următoarele luni. Totuşi, te-ai potolit cu poftele, eşti chiar băieţel cuminte şi ascultător.

S-a răcit foarte tare şi miroase a iarnă. Începe să fie dificilă plimbarea în aer liber, mai ales dimineaţa, când mergem la serviciu. De asta, prefer să folosim maşina (asta e altă poveste, pe care o să ţi-o spun în zilele următoare). Mama ta nu se mai mişcă la fel ca înainte, nu din motive de greutatea sarcinii, cât din grija faţă de tine.

Eşti în perioada în care, din câte am aflat, te pot influenţa discuţiile din casă, muzica pe care o ascultăm noi şi evenimentele care ne marchează. M-am gândit mult la tine săptămâna trecută, mai ales când am mers la înmormântarea străbunicului tău din partea bunicii (mama mamei tale). Ion Trandafir avea 78 de ani şi locuia în Căciulaţi, alături de fiul său (nea Tică) şi de noră. S-a stins încet, după vreo trei săptămâni de chin la pat, iar noi am fost vinerea trecută alături de bunicii tăi.

Ion Trandafir îşi avea locul său în cimitir, alături de soţia sa, care decedase în urmă cu 18 ani. Pe crucea de marmură am văzut doi oameni fericiţi, doi ţărani în putere, cu obrajii plini de sănătate rurală. Ion-cel-înmormântat era slab, cu totul altă persoană decât ce se putea vedea în fotografie. Probabil aşa sunt morţii, ai putea să-ţi spui, iar eu nu vreau să merg mai departe pe linia asta, că deja ţi-am zis prea multe lucruri pe care nu e bine să le afli decât ceva mai târziu. O înmormântare este un eveniment foarte trist, dar la fel de firesc şi de uman ca o naştere. De asta m-am şi gândit mai mult la tine în ziua aceea. Printre lacrimile rudelor, am ştiut că situaţia figura în ordinea naturală a lucrurilor. Tristeţea face loc bucuriei, şi invers.

Peste două zile o să te văd pentru prima dată.

Ce se-ntâmplă în mintea unui bărbat care devine tată? Am observat că mulţi se adaptează uşor noii situaţii şi reuşesc să combine latura masculină a „meseriei” (şofatul, statul la cozi, portavocea familiei etc.) cu rolul de jucărie în mâinile puştiului. Unii sunt chiar foarte serioşi la serviciu, iar acasă se transformă în căluţ, clovn sau orice alt maimuţoi pe care-l visează copilul. Mi-e clar că în cele nouă luni de sarcină, mintea viitorului tată cloceşte ceva. Ce anume? Habar n-am, dar e interesant cum, la finiş, mama se trezeşte cu doi copii (şi care nu sunt gemeni): unul care plânge şi caută lapte, şi altul care se strâmbă, sare şi se prosteşte ca un demn membru al grupei mari de la grădiniţă.

Zilele trecute, cu ocazia unei vizite la spital (secţia maternitate, bineînţeles), am nimerit lângă un taximetrist a cărui soţie fusese internată pentru naştere. Omul era mai agitat decât o santinelă avertizată că teroriştii întârzie cinci minute. Vorbea mai mult singur decât cu cei din jur şi găsea motive de frământare din orice: ce flori e bine să-i ducă soţiei după naştere (probabil, trandafiri; cică nu se recomandă crinii), pe cine să sune primul după ce va fi anunţat că e tătic (pe naş sau pe colegii de serviciu), care este laptele cel mai potrivit pentru aia mică (urma să aibă fetiţă) etc. Un număr impresionant de probleme pe care nu mi l-aş fi imaginat niciodată, iar când spun niciodată mă refer la un orizont de timp ce se strânge puternic la sfârşitul celor nouă luni de aşteptare. Probabil, peste ceva vreme voi fi la fel. La fel? Interesant…

Deocamdată, gândindu-mă la mine ca la un tată „însărcinat”, nu mă pot plânge. Încă nu mă vâd făcând cărare pe holul spitalului şi zâmbesc în sinea mea când mă imaginez la marginea pătuţului încercând să imit cine ştie ce animal. Totuşi, am certitudinea că o să procedez şi eu aşa cum au procedat cei mai mulţi bărbaţi-tătici înaintea mea: o să mă descurc. Şi, cu orgoliul specific speciei, o să încerc să-mi fac treaba „la maxim”, cu alte cuvinte strâmbăturile mele vor fi cele mai cele, iar zgomotele animalelor din mine chiar vor fi zgomote de animale.

Vorba aia: „A Man’s Gotta Do What A Man’s Gotta Do!”.

Când îţi scriu aceste rânduri, ai împlinit 19 săptămâni. Pe când aveai vreo 16, ai fost obiectul a ceea ce se numeşte „triplu test”, o analiză menită să scoată la iveală eventualele deficienţe psihice sau motorii. Cu alte cuvinte, să vedem dacă există vreun risc să ieşi handicapat. Ştiu, sună dur, dar asta e, doctorii, în preţiozitatea lor, vor să dea impresia că au totul sub control, că pot prezice, preîntâmpina şi diagnostica totul. Habar n-au, îţi spun sincer…

Cu testul ăsta, s-a întâmplat cam acelaşi lucru ca şi în cazul „sarcinii molare”. Adică iniţial a ieşit prost, apoi rezultatele au fost bune, după care ne-am dat seama că doctorul încadrase greşit valoarea unui parametru, considerându-l nepotrivit pentru stadiul evoluţiei tale, când de fapt trebuia să fie doar niţel mai atent. El a crezut că, în momentul analizei, erai în săptămâna a 15-a, deşi scria clar pe hârtie 16.

Era nervos, spunea mama ta. Cineva îl iritase înaintea consultaţiei, aşa că, „profesionist” fiind, a tratat superficial datele referitoare la tine. S-a uitat scurt, i s-a părut ceva în neregulă, a luat-o la rost pe mămică, de ce nu aţi venit cu o săptămână mai devreme, doamnă?, după care a trimis-o la o clinică particulară pentru o reinterpretare a rezultatelor. Problema a fost că reinterpretarea asta a venit la vreo două zile, deci dă-i cu îngrijorare şi cu google, şi caută, şi vezi ce-au păţit alte femei.

Cică dacă parametrul respectiv chiar era deraiat, trebuia să se treacă la amniocenteză, operaţie care, pe scurt, presupune introducerea unui ac în burtă pentru analizarea lichidului amniotic. Asta cam e groaza femeilor însărcinate, ca să-ţi dai seama ce fel de gânduri au existat până când a venit reinterpretarea. Şi parametrul a ieşit în limite normale… De fapt, analizele au fost cam aşa: riscul de vârstă (ăsta e cu sindromul Down) 1:1162, riscul calculat 1:4409, riscul de apariţie a trisomiei 18 (sindrom Edwards) 1:10000, riscul de apariţie a defectelor de tub neural 1:10000. Toate riscurile corespund nivelului scăzut. Aşadar, nicio problemă.

Tu deja ai trecut de 19 săptămâni şi eşti bine mersi acolo. Loveşti din când în când, ca un boxer, zice mama (sunt curios cât de puternic o să fii mai încolo, adică peste vreo cinci-şase săptămâni).

Ehe, Cezar, Cezar, dacă ai şti câte cifre sunt la baza naşterii tale, n-ai mai crede în barză! Copiii parcă ar rezulta din ecuaţii complicate, suprapuneri de parametri şi coeficienţi, acronime peste acronime, variaţii şi factori de risc. Undeva, pe acolo, este dragostea, un fel de funcţie de îndrăgostire. Să nu uit nici de doctor, acest matematician ameţit între coordonate…

La unul din primele controale pe care şi le-a făcut mama ta, i s-a spus că e suspectă de sarcină molară. E de bine sau de rău?, am întrebat şi mi s-a răspuns cu tăcere. Sau supărare. Normal, am dat „google” şi m-am lămurit. Doctorul nu a reuşit să dea de tine, i s-a părut că nu e nicio mişcare acolo, aşa că a tras o concluzie provizorie şi a recomandat analize suplimentare.

Îţi dai seama că zilele următoare au fost de coşmar. După ce începuserăm să ne facem planuri, ne gândiserăm unde să-ţi aşezăm pătuţul sau cum să împărţim mai eficient casa, dintr-o dată am aflat că mai există un amănunt: ideea s-ar putea să rămână numai idee sau nişte baghete colorate în roz. Dacă se confirma suspiciunea doctorului, însemna că suntem singura pereche nefericită dintr-o mie de cazuri, pentru că asta era probabilitatea de apariţie a sarcinii molare. Se presupunea că iniţial s-au creat în burta mamei doi săculeţi, fiecare cu embrionul aferent, dar ulterior din doi a mai rămas numai unul, care, din păcate, nu poate supravieţui. Al doilea trebuie scos, un fel de chiuretaj nedorit, dar necesar.

După încheierea setului de analize, oarecum consolaţi cu ideea că trebuia să trecem printr-o perioadă dificilă (controale lunare la medic şi pauză de un an în privinţa încercării de a avea un alt copil), am primit cu entuziasm şi surprindere vestea aceluiaşi doctor: nu era cazul unei sarcini molare. Creşteai în ritm normal. Toţi parametrii erau potriviţi perioadei, iar al doilea săculeţ se retrăgea de la sine, lăsându-te singur şi în expansiune.

Am înţeles câteva lucruri din povestea asta cu uite sarcina, nu e sarcina: 1. În România, nici măcar clinicile private nu sunt demne de încredere (la ce s-a gândit doctorul respectiv când a spus „suspectă de sarcină molară”?, să nu întreţină încrederea în ceva care s-ar putea infirma?, să-şi ia măsuri de siguranţă?; la sufletul părinţilor cu siguranţă nu s-a gândit; ce-aş fi făcut dacă aş fi fost în locul lui? Poate aş fi recomandat analizele suplimentare, fără a preciza motivul real, faptul că mi s-a părut a fi sarcină morală. Oare atâta văd unii că înseamnă viaţa, o părere?); 2. Nu ştiu ce s-a întâmplat acolo „jos”, dar sunt sigur că eşti puternic (ai câştigat bătălia săculeţilor şi te lupţi în continuare – apropo, ai trecut deja de patru luni – ca să deschizi ochii între noi); 3. Dincolo de plângerile medicilor, că n-au bani sau materiale, că nu sunt medicamente, că nu au sprijin, uneori priceperea medicală ţine de un gram de empatie: nu ar fi deranjat pe nimeni, dacă doctorul respectiv ar fi dovedit ceva mai multă înclinaţie psihologică; 4. Încă un lucru înţeles, mai degrabă o observaţie banală, dar dureroasă în momentele confruntării: viaţa e o sinusoidă, azi eşti fericit, mâine supărat, azi eşti, mâine, nu; 5. Uneori, nici dacă plăteşti nu stai în faţă.

Tu, acolo, mic, aproape invizibil, iar noi, dincoace, carne şi oase, mişcându-ne. Primul om care a aflat de tine a fost mama ta. La timpul t, ai încolţit în ideile ei, apoi visul despre copilul care aveai să fii tu a pornit pe axă şi s-a întâlnit cu mine la t+1. La t+2 a urmat bunica ta din partea mamei (a fost informată telefonic, pentru că timpul nu mai avea răbdare până la întâlnirea faţă în faţă), şi-ţi dai seama că la t+3 a venit bunicul, tot din partea mamei, şi tot aşa: t+4 şi t+5 ceilalţi bunici, după care ai fost purtat pe braţe pe la mătuşa ta (sora mea), unchiul tău (fratele mamei tale) şi aşa mai departe. Nu a trecut mult şi toată familia a ştiut despre tine, chiar dacă tu nu erai decât o combinaţie de X şi Y, un zigot abia aşezat pe peretele uterului, după ce ai înotat liber pe întuneric ca un peşte în pungă.

La vreo trei săptămâni, ştiam că ţi s-au unit muşchii cardiaci şi că aveai zona capului mărită faţă de restul corpului. Apoi, a început să-ţi bată inima, au apărut ochii, urechea internă şi gura. Ochii ţi s-au pigmentat pe la cinci săptămâni, după care s-au format, mai bine zis schiţat, intestinul, ficatul şi pancreasul. La un control, pe la patru săptămâni, aveai 5,7 milimetri şi ne-am minunat de cât de mic puteai să fii. M-am uitat la degetul meu mic şi am realizat că erai cam cât unghia…

Ce univers, ce viaţă trebuie să fi fost acolo, în jurul tău! Erai singur şi totuşi cu toţi cei care auziserăm despre tine. Auzi? Ştii ceva? Nu-ţi pare rău că nu-ţi mai aminteşti nimic din vremurile alea? Cum ar fi să ţii minte spaţiul infinit în care te învârteai ca un astronaut pe o planetă abia descoperită? Fix şi totuşi mobil, ţinut de chingile strânse ale organismului mamei tale, dar mereu în mers, în creştere către noi. 5,7 milimetri… Nici măcar cât calibrul pistolului-mitralieră sau cât grosimea unei ţigări, dar primind unde cerebrale, acceptând osificarea scheletului şi alte semne ale pregătirii pentru trecerea în noua lume.

Dragule,

Te-ai născut în mintea mea într-o zi de marţi. 30 iunie 2008 era o pătrăţică albastră pe calendarul mic de birou aşezată doar un centimetru mai sus de o propoziţie pe care nu am înţeles-o la începutul acelei luni: „Marile incendii se nasc din scântei mici”. Un soare moale cădea la ora amiezei peste bulevard. Era linişte, o linişte lenoasă în aer, de parcă se întâmplase ceva nepermis, iar toată lumea vorbea în şoaptă, nu cumva să aflu şi eu minunea…

De cum am intrat pe uşă, mama ta mi-a întins o cărticică albastră. M-am gândit să-ţi fac un cadou, mi-a spus şi apoi a zâmbit cu subînţeles. O secundă de surâs diferit de orice alt gest similar, un moment scurt, dar atât de profund încât cerul să coboare foarte aproape de ceafa mea şi să mă simt străbătut de un curent. Dar nu e ziua mea, m-am gândit, şi ce să fac eu cu „mica mea carte despre numere”? Un căţel galben cu pete negre, două buburuze pe o frunză şi un inel cu trei chei colorate diferit (portocaliu, mov şi verde) stăteau lipite de coperta micului meu cadou, mute, la distanţă galactică de clocotul în care eram pe cale să intru.

Nu ştiu dacă m-am bucurat ca-n filme. Probabil mă aşteptam, nu ştiu, am presimţit că trebuia să vii la un moment dat. Cred că erai acolo chiar înainte de a afla de tine, scânteie mică stârnind flacăra. Şi am privit-o din nou pe mama ta, apoi m-am mai uitat o dată la coperta albastră a cărţii cu numere, la câinele galben, la buburuze şi la inelul cu cele trei chei, din nou la mama ta, la tavan, după care am închis ochii şi mi-am spus da, este, şi-am simţit cum căldura îmi cuprinde spatele. Eşti sigură?, am mai apucat să întreb, iar răspunsul pe care l-am primit a fost o înclinare din cap plină de emoţie.

Am văzut două teste de sarcină, două baghete de plastic alb-roz, pe care hârtia se colorase destul de tare ca să înlăture orice posibilitate de interpretare. Am păstrat câteva zile testele într-o cutiuţă pe unul din rafturile biroului şi le priveam din când în când minunându-mă cu privire la modul în care începe creaţia. Aşa a fost în cazul tău.

După câteva minute în care am încercat să ne revenim din şocul pozitiv al realităţii, am mers la un restaurant chinezesc din apropiere, unde ni s-a servit mâncare specifică în farfurii ciobite şi atmosferă second-hand. Dar ce mai conta? Deja eram cu gândurile în altă parte… Ştiam că barza pornise în zbor cu tine, altfel nici baghetele nu s-ar fi colorat, n-aş mai fi primit cadou acea cărticică, iar în calendar nu ar fi scris că „marile incendii se nasc din scântei mici”.